duminică, 1 martie 2015

THE HYBRID

          Exista mai multe tipuri de filme create în special pentru mulțumirea audienței. La unele te poți bucura de plenitudinea sentimentelor etalate, la altele te poți gândi pe îndelete la mesajul transmis, unele sunt pline de mișcare și acțiune, altele urmăresc doar convulsiile unor relații imposibile. O mulțime de varietăți. O mulțime de posibilități. O iunfinitate de alegeri.
          Și mai este și nișa filmelor ciudate. Căci despre asta dezbatem acum.
          Să încropim un elementar fir narativ. Undeva într-una din sub-regiunile Africii se află închis un vajnic luptător al capitalismului aflat acolo dintr-un motiv foarte tulbure (ori scenaristul nu-l explică, ori subsemnatul a fost destul de căscat ca să nu-l bage în seamă). Cum-necum este salvat de o trupă de prieteni și trimis apoi în câmpul muncii să salveze alți ciraci aflați cumva sub ocupație rusească. Vedem apoi o succesiune de imagini fără pic de fior dramatic cum se strecoară cetățenii prin liniile inamice, neuitând să mai bage câteodată câte o frază în engleză de față cu adversarul (în ipoteza în care acoperirea lor era de ingineri georgieni). Chestia asta se întâmpla dacă nu mă înșel, undeva prin Adzerbaijan. După o plictisitoare juma' de oră de nefăcut efectiv nimic, pătrund în final in suteranele locului, unde ne "speriem" de niște apariții umanoide cu niște semisfere parțial translucide pe cabestane, bântuind pe-acolo neliniștite. În punctul ăsta era să trântesc ecranul laptopului. De nervi.
          Printr-un efort supraomenesc, am reușit să mă abțin. Și am trecut mai departe. Eroii ajunși la cel mai coborât nivel,constată că peisajul s-a schimbat dintr-o dată, în locul grotelor sinistre au apărut coridoare luminate a giorno, toate în alb, toate exhalînd un aer de spital ultramodern. Pătrund printr-o ușă la întâmplare și acolo constată cu surpriză că au nimerit exact la locul potrivit. Bineînțeles că mediul era completamente nepăzit, populat doar de o savantă "îngropată" acolo de 17 ani pentru propășirea științei și doi alieni minori. Explicație: guvernul sovietic a învestit masiv în cercetarea obiectelor căzute din cer și undeva pe parcurs chiar a avut noroc. Un meteorit conținea urme de ADN. Așa că savanta renegată a capitalismului s-a pus pe treabă. A creat mici monștrișori cu ochi multipli, în vârstă de cinci anișori, deși vârsta nu dădea bine la ochimetru (mai degrabă 17-20, pe-aolo). Aici interesele multinaționalei care i-a trimis, dintr-o dată nu s-au mai corelat. Încep deja să moară oameni, unii voe să plece, alții vor să stea, ce mai, balamuc curat! Moare alianca deja gravidă (ce de exemple dăm noi copiilor), mor și cetățenii noștri unul câte unul, din motive care am obosit deja să le mai enumer.
          În consecință, filmul a fost o enormă piedere de timp. Numai rugat i-aș putea acorda o notă de trecere.

vineri, 26 septembrie 2014

KITE

          Acţiunea este situată undeva în viitorul nu foarte îndepărtat, unde decăderea bruscă a corporaţiilor a atras instabilitatea statului ca un întreg şi a securitaţii sale ca un corolar. De unde bineînţeles haosul şi debandada rezultată pe cale juridică. Partea distopică este prezentă în mici detalii şi este accentuată printre altele prin peisajul distrus şi scorojit prin care se plimbă eroii. Practic totul pare mai dezolant, mai înegrit şi mai alb-negru. De menţionat este faptul că în distribuţie apare şi Samuel L. Jackson.
          Personajul principal se numeşte Sawa şi este o adolescentă crescută fără părinţi, la mila unui poliţist (Samuel L jackson), antrenată să ucidă infractori pe bandă rulantă, în aşteptarea jackpotului. Ucigaşul părinţilor ei. Suferă de o dependenţă curioasă de uitare, alimentată de un amplificator chimic (servit la intervale constante de timp).
          Şi acum se declanşează acţiunea. Din aproape în aproape şi din omor în omor, Sawa se apropie periculos de mult de Emir, tipul care i-a ucis familia cu aproximativ şapte-opt ani înainte (nu există nici o referinţă temporală, sau poate că n-am receptat-o) şi pare că scopul vieţii ei e să ajungă în faţa lui fără doar şi poate. E atât de înfocată, încât începe să facă greşeli. Lasă în urmă martori capabili s-o identifice. Karl (poliţistul) este lovit de pandalii din ce în ce mai des datorită încercărilor sale tot mai anevoioase de curăţare a scenei crimelor.
          Când totul o ia razna şi traiectul adolescentei devine de-a dreptul confuz şi patetic, atunci absolut din întâmplare dă nas în nas cu însuşi Emir care nu pare să-şi aducă aminte de crima comisă cu ceva timp în urmă. Reuşeşte să răstoarne sorţii şi uimitor, chiar în final îl şi omoară.
          Povestea nu se sfârşeşte aici. Emir se pare că fusese o poveste lungă, plantată în mintea ei distrusă şi haotică şi astfel s-a putut face complice la un traiect criminal pentru interesele altuia.
          Actriţa Sawei reuşeşte episodic să dea câte un exemplu despre cum nu trebuie să joace o actriţă în rol de adolescentă, dar filmul compensează cu jocul ireproşabil al lui Samuel l. Jackson. Nota opt. Trebuie văzut!

luni, 8 septembrie 2014

7500

          Filmul face parte din familia unui gen mai puţin folosit, un thriller combinat cu un horror de circumstanţă, în care acţiunea e uneori depăşită de atmosfera intenţionat încărcată şi deseori dozată un pic cam exagerat. În speranţa că lungimea discursului meu nu v-a afectat foarte tare curiozitatea, am să trec la prezentarea propriu-zisă a naraţiunii.
          Tărăşenia începe prin îmbarcarea unei populaţii pestriţe într-un avion pe ruta Haneda-Tokyo şi procesul în sine de prezentare a actorilor durează chiar un pic mai mult decât e necesar. După aproximativ douăzeci de minute lungi în care asistăm la o epopee de peripliăuri personale, intrebări cu răspuns deghizat, altele fără răspuns sau simple autocompătimiri, după douzeci de minute spuneam, apare şi primul deces. Acesta este făcut după toate canoanele, un pic ciudat, un pic artificial, în sfârşit ne trezeste atenţia. Din acest punct încolo, pasegerii încet-încet dispar, fiecare având eventual o puternică justificare în faţa auditoriului. Eroii explorează toate variantele posibile legate de împuţinarea călătorilor, dar evident că nu ajung la nici un rezultat notabil.
           În final, aflăm cum toată lumea a murit prin depresurizare într-un moment anterior oricăror evenimente ulterioare. Toate acţiunile fac parte din zbuciumul fantomelor de regăsire individuală, conform unei legende japoneze al cărul text pică drept justificare şi nucleu pentru ţesătura scenariului, fără legătură desigur cu tragedia generală la care asistăm. Avionul e de-acum pe pilot automat şi în curând va ateriza forţat în ocean...
           Nota şapte pentru inteligenţa scenariului, nefructificat în totalitate din păcate...

duminică, 17 august 2014

APPLESEED ALPHA

          S-o luăm în ordine. Am vizionat un film cu mare potenţial, dar oarecum întrerupt, aşa-mi dă impresia. Este o peliculă făcută migălos, la mare artă, cu personaje generate electronic, aducând întrucâtva cu tulburătorul Final Fantasy (the movie). Acţiunea nu e chiar magnifică, dar promite ceva enterteinment. Iată despre ce vorbesc:
          Personaje: Deunan, o drăguţă domnişoară în costum de luptă, companionul său Briarius, un cyborg din generaţia de aur care pe vremuri oferea un spectacol de viteză de-a dreptul letal, Două Coarne, un delicvent aflat la conducerea oraşului New York (deasemenea cyborg) şi o mulţime de feţe tranzitorii şi fără importanţă aflate în slujba susnumitului escroc, Peisajul prin care se mişcă eroii noştri este unul dezolant, numai dărâmături şi bări metalice contorsionate, rodul ultmului război nuclear.
        Prima parte a peliculei este un pic trenantă, plictisitoare chiar, salvată pe alocuri de câteva scene de luptă la care sunt părtaşi Deunan şi Briarius. Aici aflăm de existenţa unui alt om aflat în slujba lui Două Coarne. Ca o concluzie, proporţia de umani/cyborgi este clar în favoarea ultimei categorii.
          În partea a doua, găsesc printr-o întâmplare doi călători, supravieţuitori ai unui atentat de-al roboţilor (flagrant asemănători cu ambulatorii imperiali din Star Wars) cu care se însoţesc în scopul simplu de supravieţuire. Cei doi oaspeţi aveau desigur agenda lor şi au încercat bineînţeles să-i atragă pe eroii noştri de partea lor. Şi uita aşa se produce o busculadă de interese din care reiese că misiunea călătorilor pare mai importantă (!) decât a lor.
          Şi uite aşa pornesc toţi la drum într-un Hummer. De parcă mai erau disponibile niscava resurse de motorină să zicem cincisprezece ani mai târziu după război. Dar n-are importanţă. Pe drum sunt vânaţi de către un nou soi de cyborgi, ceva mai curaţi şi chiar mai sclipitori, aş îndrăzni. Şi aşa se înghesuie toate personajele enumerate mai sus într-un singur buncăr care adăposteşte arma ultimă. Un soi de mamă a tuturor armelor. Bineînţeles că nu e clar de ce a stat atâta timp nefolosită, sau cum de a rezistat hangarul neprădat. Dar în fine. Cea mai periculoasă armă se dovedeşte a fi (ţineţi-vă bine!) un robot arahnoid gigantic cu deplasare pedestră. Wow! Nici măcar o navă! Un păianjen mare, mare de tot, dezamăgitor de uşor de doborât...
          Poate sunt sentimental, dar filmul îmi aduce aminte de povestea suavă din imposibilul mediu al umbrelor din Final Fantasy. Şi tare am mai aşteptat vreo asociere sau o idee oarecum conexă...
          Nota şapte. Doar pentru munca fără odihnă a echipei de creatori ai filmului. Vedeţi-l!

duminică, 8 iunie 2014

Goodbye World

          Un individ dezgustat de viaţă, hotăreşte pradă unui gest nebunesc să-şi abandoneze prietenii, să-şi vândă compania şi să se retragă la ţară împreună cu familia. Toate bune şi frumoase, dar undeva în imediata vecinătate se pune de-o apocalipsă pe bune şi autorul ei, Lev Berkowitz este pe punctul de a se sinucide. Ca urmare, toate mobilele trimit un singur mesaj, cu un virus multiplicat la nesfârşit cu conţinutul Adio Lume, de unde şi numele peliculei. În plot este amestecată şi o soţie de senator filmată în timp ce-şi înşela soţul, incapabilă să-şi reia viaţa de unde o lăsase şi să-şi găsească un amărât de job la stat. Lev apare în convorbirea ei privată ca o ultimă îndatorire şi în timp ce autorităţile se dau de ceasul morţii să-l găsească pe Bekowitz, acesta se refugiază la ţară, unde-l găseste soţia senatorului. În cercul prieteniei mai intră şi un predicator cu narcomana lui prietenă precum şi fostul partener cu soţia.
          Introducerea fiind făcută, trecem la miezul problemei. Nu durează mult pânî apar primele semne de descompunere socială, primele transmisii ale preşedintelui, primele reacţii la evenimente şi primele detaşamente ale Gărzii Naţionale dislocate oriunde părea necesar. Cum situaţia avea prostul obicei să persiste, mica lor comunitate a luat hotărârea aspră a reaţionalizării tuturor produselor de primă necesitate. Ar fi mers ca pe roate dacă nu se rătăceau prin zonă doi soldaţi ai Gărzii Naţionale care puseseră deja ochii pe amplasamentul ideal al casei. Abia au reuşit să scape. Şi o dată cu evenimentul acesta au început să apară fricţiuni între membrii comunităţii, iniţial timide, apoi tot mai accentuate. Când situaţia ameninţa să devină de-a dreptul explozivă, gestul dramatic al soţiei de senator de a-l împuşca pe unul dintre soldaţi aduc lucrurile pe porţiunea lor firească.
          Filmul este categoric sensibil. Fiecare are o justificare în spatele oricărei atitudini. Fiecare încearcă să scape de situaţie, dar se vede nevoit s-o ducă în spate scâşnind. 
           Nota opt.

marți, 13 mai 2014

TRANSCENDECE

          Povestea debutează în principal printr-un atac al tuturor laboratoarelor aflate în căutarea marii promisiuni a IA (artificial inteligence). Dr. Will Caster (Johny Depp) este împuşcat chiar în faţa soţiei sale, Evelyn Caster, la numai (presupun) o singură zi după atacul terorist. Făptaşul îşi întroduce apoi ţeava în gură şi cu asta, gata. În mod incredibil Will scapă cu doar o zgârietură. Însă zgârietura e contaminată cu poloniu, celebrul material radioactiv.
          Nu ştiu dacă rana a fost administrată doar ca să prelungească agonia personajului, sau i-a dat scenaristului timp să-şi desăvârşească planul de implementare a personalităţii lui Will în conştiinţa pură a IA-ului. Oricum, experimentul a fost dus la bin sfârşit. Şi a reuşit.
        Acum fiind în stare virtuală, Will a avut nevoie de extindere şi de incomparabil mai multă putere de compilare decât oricare alt precedent din ierarhia încercărilor de până atunci. Treptat, persoanele care l-au înconjurat până atunci n-au mai avut încredere în el. Au devenit suspicioşi. Mai ales că fostul om de ştiinţă a deschis public un program de ajutor al oamenilor aflaţi în stadiul terminal al diverselor boli. Au presupus desigur că-şi construia propria armată. Şi şi-au exprimat public angoasele. Printre ei şi Joseph (Morgan Freeman) care a devenit un apărător înfocat al drepturilor oamenilor.
           Una peste alta, tipii chiar au încercat să-l distrugă pe baza unei simple prezumţii. Au folosit tot ce se putea. Arme uşoare, maşini blindate, chiar şi tunuri. După ce le-au folosit, peisajul plin de cratere s-a refăcut în viteză, graţie proprietăţilor mediului introduse de Will. Vederea acesui lucru chiar i-au spriat. Până şi cei mai sceptici indivizi au ajuns la concluzia că e cazul să-l oprească. S-au hotărât în mod ofensiv să adopte soluţia unui virus informatic.
          Nu mi-e foarte clar cum au reuşit să-l transmită pe altă cale decât cea strict de procesare, cum Evelyn a fost injectată cu virusul (!) care era clar informatic, deci existent doar la nivel conceptual, nu fizic. Cum Will a reuşit să se recompună (din ce material, că doar cel biologic era deja ulcele) şi în ultimă instanţă cum s-au transferat în grădina privată şi evident cum de ştia colaboratorul lui cel mai apropiat de treaba asta. Că doar nu fusese de faţă!
           Nota şapte, pentru frumuseţe. Pentru sensibilitatea cu care filmul a demolat arhetipurile urii.

luni, 5 mai 2014

THE MACHINE

        Acţiunea se petrece undeva într-un viitor puţin probabil în care cursa înarmărilor se dă între doi protagonişti nefireşti: China şi Marea Britanie. Fiecare dintre cele două superputeri caută cu obstinaţie inflenţă prin comunitatea internaţională pentru a-şi desăvârşi războaiele pre-existente pe niveluri absolut noi, acolo unde puţini au avut curaj. Tărâmul inteligenţei artificiale. Posibilitatea de a creea o supermaşină, adică un Terminator proaspăt ieşit din forjă şi de pe liniile de fabricaţie.
        Zis şi făcut. O echipă de tocilari în vârstă se află în căutarea unui tip de programare specială, ceva care poate aduce ca rezultat final un comportament specific uman în detrimentul celei a unei maşini. Este vizată o tânâră pretendentă şi i se acordă şansa unei colaborări reale. Bineînţels că acceptă. Apoi moare nu după mult timp ca victimă colaterală a spionajului economic.Şi după modelul cum se aranjau neuronii în mintea ei, e confecţionat primul prototip. Bineînţeles, o femeie.
        Trec hălci întregi de film suprarealist până să ne prindem că adevăratul şef nu prea avea chef de conversaţii inofensive pe facebook şi trece la inevitabilul pas următor. O pune să omoare pe cineva. Şi aceasta refuză, momentan. Deşi ştim cu toţii că refuzul e o mică bătălie pierdută.
        Între timp, eroul masculin tot dispare, mânat de urgenţe familiale şi lasă progenitura la mila unor tipi avizi de experiment la modul de combat-training. Filmul se termină oarecum previzibil (cu explozia bazei) şi maestrul care o ia de braţ pe reuşita lui creatură la o plimbare pe plajă ca să urmărească, nici mai mult nici mai puţin decât un spectaculos răsărit de soare.
        Trecând peste scenele lungite la capătul răbdării, peste naivităţile dulci-acrişoare ale actriţei sugerate obsesiv de către regizor şi de complexul Skylab-Terminator-Sfârşitul lumii, povestea este una de dragoste veritabilă şi sinceră. Nota şapte virgulă cinci.