marți, 26 noiembrie 2013

INSTRUMENTE MORTALE - ORAŞUL OASELOR

        Clary se trezeşte într-o dimineaţă că nu mai vede lumea cu aceeaşi ochi. Dintr-o dată vede peste tot rune şi creaturi fabuloase.cum înfloresc pe lângă ea. Mama îi este atacată de doi intruşi care n-au legătură cu lumea normală şi aceasta în disperare de cauză îşi provoacă o stare autoindusă de comă astfel încât şeful acestora să n-o constrângă să stea de vorbă pe teme sensibile. Dintr-o dată singură, Clary îşi pierde reperele. Se agaţă de prietenia fragilă a trei Vânători de Umbre, paznicii lumii acesteia.
        Imaginile ne introduc în lumea bine ascunsă a ambientului magic, a obiectelor care pot face lucruri extraordinare şi a oamenilor care trăiesc pe muchie de cuţit, între pericol şi permanenta fugă de restul lumii. Intriga se ţese în jurul Cupei ancestrale despre care legenda spune că ar fi fost dăruită de însuşi îngerul Ezechiel, plină cu propriul sânge menit să dea putere celot cărora ar fi băut din ea. De atunci linia de sânge se păstrează ca moştenire către fii şi mai departe, fiii fiilor, în încercarea de a fonda şi menţine prima armată a omenirii în faţa învaziei demonilor.
        Dar exista un om periculos care urmăreşte cupa cu atenţie, în interes personal desigur. Crearea unei armate proprii cu scopul răspicat al controlului total.
        Evident, toată lumea îi declară război, chiar şi când persoana în cauză se dovedeşte a fi tatăl lui Clary şi a Vânătorului de Umbre de care se legase sufleteşte aceasta. Reacţionează dur cănd Valentine păcăleşte cumva apărarea magică a Institutului şi introduce pe uşa din dos o armată de demoni în faţa căreia stau doar câţiva inşi. Cei patru prieteni, un mundan (om obişnuit), seniorul de vârstă al institutului şi un grup de vârcolaci chemaţi în ajutor. De aici acţiunea capătă proporţii epice. Sacrificii. Vitejie. Atacuri oarbe ale agresorilor. Râuri nesfârşite de sânge. Şi evident, un happy-end de care toată lumea are nevoie.
        Un film reuşit şi o copie la fel de reuşită a romanului cu acelaşi nume (două volume traduse până acum) pe care am avut onoarea să le parcurg în vara asta. Zece cu felicitări.

luni, 25 noiembrie 2013

ELYSIUM

        În viitorul nu foarte îndepărtat, Pământul a ajuns deja la limita autosusţinerii. E poluat, contaminat şi suprapopulat. Bogaţii planetei şi-au luat adio de la scoarţa terestră şi au migrat în spaţiu, pe o lume artificială care aduce izbitor cu LUMA INELARĂ a lui Larry Niven.
        Max, un fost ocnaş cuminţit are un job micuţ la o intreprindere de ansamblat droizi pe Pământ. Într-o zi incinta pe care o deservea rămâne cu uşa blocată. Tipule, fă bine şi intră ca s-o deblochezi, îi zice supraveghetorul. Dacă nu, există o mulţime care aşteaptă la uşă. De voie, de nevoie, Max se strecoară înăuntru şi dă s-o convingă, însă aşa de bine îşi face treaba, încât uşa se închide şi-l prinde înăuntru. Îl scaldă apoi într-o baie letală de radiaţii.
        În lumea satelitului inelar există leacul medical miraculos, răspunsul la rugile tuturor ologilor din lume. Elysium. O maşinărie atât de eficientă încât tratează bolile rare printr-o singură scanare. În mod logic, speranţa eroului nostru s-a înreptat direct acolo. Dar aici e un clenci. Nu prea poţi ajunge la maşina aia altfel decât trecând prin pericol, fiindcă bogătanii nu permit vulgului să se-nfrupte din miracolul Elysiumului fără statutul aferent.
        Dintr-o dată Max îşi uită bunele maniere. Ştie c-o să moară peste cinci zile, aşa că e dispus la orice. Misiunea constă în doborârea unui baştan şi să-i ia cu grijă căpăţâna la control după conturi bancare şi alte matrapazâzlâcuri. În contrapartidă, persoana îi asigura transport gratuit spre Elysium. Zis şi făcut. Numai că socoteala de acasă nu se prea potriveşte cu cealaltă. Operaţiunea se dovedeşte grea, în unele zone chiar imposibilă. La un moment dat apar întăririle părţii adverse, mor şi ceva oameni laolaltă cu droizi, dar la sfârşitul zilei, prin norocul chior al destinului, nimereşte chiar în burta navetei angajate într-un voiaj spre lumea inelară.
        Filmul atinge corzile sensibile ale americanului de rând împotriva elitei opresoare. Max (Matt Damon) reuşeşte să restabilească ordinea firească a firii cu preţul pierderii propriei vieţi. Un film emoţionant. Zece.

duminică, 24 noiembrie 2013

ENDER'S GAME

        Mărturisesc sincer că înainte de de a vedea pelicula, am citit cartea lui Orson Scott Card cu acelaşi nume. Romanul mi-a dat fiori. Filmul de asemenea. Dacă este cineva căruia îi plac ficţiunile şi să nu fi citi deja Jocul lui Ender, atunci e un nefericit. Lumea asta este greşit îndrumată dacă a permis subiectului nostru să fie cufundat în neştiinţă.
        S-o luăm de la capăt. Un aspirant la adolescenţă este recrutat de forţele armate ale Pământului să ducă un război imaginar cu o altă rasă cât se poate de reală, care fusese pe punctul de a invada Terra. Totuşi ceva a oprit-o din incursiune în ultimul moment şi pământenii au învins. Momentan, cel puţin.
        Ender Wiggin are parte de un regim cazon în staţia orbitală unde se află cantonat, nefăcând altceva decât să elaboreze strategii de combatere ale neamului Formicilor (invadatorii) şi să ducă bătălii cu colegii proprii pe baza unui program special implementat de dezvoltare a agresivităţii individuale. După ce urcă încet pe treptele ierarhiei, câştigând fiecare păcătos de concurs/ întrecere/ joc, Ender se trezeşte comandantul virtual al flotei umane.
        În seara absolvirii se întrunesc toţi mahării ca să-l celebreze pe noul comandant. După o bătălie anecdotică de vreo şase-şapte minute, pline de acţiuni nebuneşti, Ender sacrifică tot ce însemna echipament de luptă, doar pentru a ţine în viaţă Doctoraş (distrugător molecular) care se înfige asemeni unul cui încins în atmosfera planetei de baştină al speciei agresoare pentru momentul singular în care avea să detoneze îngrozitoarea maşină de distrus lumi pe socoteala irevocabilă a Formicii.
        Filmul se termină cu o farsă. Jocul lui Ender nu era de nici o culoare un joc şi întrecerile de absolvire n-au nici în clin nici în mânecă cu diploma de aspirant la cine ştie ce sport. Bătălia era pe bune.
        Filmul merită revăzul de câteva ori pentru a-i percepe sensurile. Şi pentru a-i gusta efectele speciale de mare artist. Şi de a constata că de data asta, filmul se ridică la nivelul cărţii. Nota zece de două ori.
       

vineri, 22 noiembrie 2013

PERCY JACKSON - SEA MONSTERS.
       
        Filmul urmăreşte epopeea fiului lui Poseidon pornit în căutarea celebrei Lâni De Aur folosite în tămăduirea Thaliei, moartă de ceva vreme şi devenită copac. Unul special însă. Cel care apără tabăra semizeilor de furiile descătuşate ale restului lumii. Înţelegem prin asta că restul universului este asediat de forţe obscure, deci prin urmare practic nimeni nu este în siguranţă. Cu excepţia taberei, desigur.
        Aşa. Numuitul Percy s-a hotărât să adune ceva trupeţi pentru marea călătorie. Găseşte un satir, o semizeiţă (a înţelepciunii) şi ceva neaşteptat, un frate ciclop. Între timp idilicul aşezământ este atacat de un taur Colchis, un bou periculos care-şi ascunde sub harnaşamentul de oţel, amalgamul modern de pârghii şi roţi dinţate, halucinant dealtfel. Îl învinge, desigur. Doar e personajul principal, nu? Oricum, în această misiune apare concurenţa sub forma fiicei zeului războiului, cu un alt satir (şi cu o trupă de zombi după cum avem să vedem mai târziu).
        Trec peste mări şi ţări, îl întâlnesc pe Hermes, încalecă pe un curios cal de mare, se bat parte-n parte cu advesarii care intenţionau să-l readucă la viaţă pe Cronos (utilizând proprietăţile vindecătoare ale Lânii de Aur) şi sunt înghiţiţi de Caribda, un soi uriaş de monstru marin deghizat într-un maelstrom nordic.
        Fură lâna de la un orbete de ciclop şi cad ca idioţii în capcana întinsă de formaţiunea pro-Cronos. Bătaie multă, gesturi eroice, Cronos care se ridică, Cronos care coboară apoi în mormânt şi uite aşa, o legendă se prefigurează din rămaşiţele altora.
        Filmul merită vizionat măcar pentru efectele speciale ca să nu mai vorbim de poveste. Îi acord un opt pentru linearitatea cu care gestionează relaţiile interumane. Nu răsare nicăieri un filon căt de căt de iubire pură. Doar colegialitate.

joi, 21 noiembrie 2013

THE WORD'S END

        Un film realmente bun. Dar s-o luăm metodic.
        Cinci prieteni se revăd după ceva ani buni decişi să refacă drumul maturităţii de la finalul scolii. Unii abia se hotărăsc să-şi reia drumul prin 12 Pub-uri şi evident, să bea căte o bere în fiecare. dar sufletul aventurii, Garry King, îi convinge. Oraşul de referinţă se numeşte Newton Haven. Mă întreb dacă nu care cumva să fie vorba de vreo poantă tipic englezească.
        Se opresc la primul Pub, dau ceva pe găt, apoi îşi văd de drum. La al doilea, identic. Al treilea îi azvârle afară, iar cu al patrulea, lucrurile scapă un pic de sub control. Se încaieră cu o trupă de adolescenţi ciudaţi care se dovedesc a fi... roboţi. Sau blank-uri. În acest punct, actorii caută febrili dimensiunea complotului. În urma unei dispute, se hotărăsc să-şi urmeze itinerariul iniţial, prin cele 12 Pub-uri. Aşa măcar mai pot afla şi ce se-ntâmplă de fapt.
        Filmul pedalează graţios pe intrigă, temporizare şi acţiune. Celelalte.călătorii spre locaţiile cârciumilor sunt din ce in ce mai costisitoare, mai epuizante şi fagocitare de energie. Ajung în sfârşit la ultimul bastion, The word's end unde în mod curios încep să se troznească între ei, miză fiind ultima bere care poate fi consumată. Partida le e întreruptă de intervenţia roboţilor.
        Filmul este un manifest la lâncezeală şi trândăvie, la acel simţit bine în general şi la libertate. Răspunsurile eroilor îi încuie pe invadatori care lasă totul naibii şi pleacă, lasând în urma lor roboţii pe jumătate stricaţi care înlocuiseră până în momentul zero persoanele reale. Nu ştim desigur ce s-a întâmplat cu acestea din urmă. N-o să ştim dealtfel nici după ce se termină filmul.
        Ecranizarea merită tot efortul de a o procura. Nota zece, domnilor!

miercuri, 20 noiembrie 2013

FRIGHT NIGHT 2

        În primul rând, acţiunea se petrece undeva-n Românica noastră cea de toate zilele, cu actori străini şi decoruri parţial româneşti. Am recunoscut pe-acolo nişte Dacii Supernova, o maşină de poliţie şi cam atât. Nu tu castele, nu tu costume, nu tu o frază pronunţată fără accent englezesc în neaoaşa noastră limbă.
        După căte ştiu,  exceptând două-trei exemple fericite, monumentele noastre sunt mai mult ruine. Trist, dar adevărat.
        Să revenim. Filmul debutează cu o scenă violentă dintr-o benzinărie dintre o tânără si un inamic foarte puternic, invizibil pe camerele de filmat din interior. Nu prea ştiu ce relevanţă are scena, aşa că o constat şi trec mai departe.
        Tocmai atunci nişte studenţi au debarcat din însorita SUA direct în catacombele Bucureştilor. Nu e foarte clară deplasarea, ca să fim corecţi. În sfârşit. Unul dintre eroi asistă la un program un pic prea sexy dintre două doamne, din care pe una o recunoaşte a doua zi în aula Universităţii pe post de profesoară suplinitoare de Cultură. Mai aflăm şi inepţii de gen: personajul urmărit de Bram Stoker în al său Dracula era de fapt o femeie, contesa Dracula a.k.a. Elisabeta Bathory sau nebuna unguroaică care făcea baie în sângele fecioarelor ca să întinerească. Şi după ce casc plictisit, purced la vizionare.
        Se pare că intuiţia unuia din protagonişti are rezultatul corect când asociază chipul tipesei de Cultură cu portretul  contesei Bathory. Poftim belea! Brusc, amărâţii aştia se trezesc urmăriţi de peronajul negativ (Jaime Murray, o îndrăgesc, nu alta!) şi nu fac nici o scofală cu ascunsul de duşmani. O chestie deosebită este atunci când scăpaţi aparent de urmăritoare, sar într-o supernova (model mai vechi de Dacia) şi personajul de evitat apare în mijlocul drumului, făcând coliziunea iminentă. Pare o copie reuşită după scena impactului unei maşini în viteză cu posesorul Suliţei Destinului din CONSTANTINE. În ambele, personajul nu păţeşte absolut nimic, iar vehicolul e deja ţăndări.
        Ajung la castelul contesei. Legenda spune că eliberarea va veni când aceasta se va îmbăia în sângele unei virgine născute în perioada lunii însângerate şi care-şi va ucide deliberat cel mai apropiat suflet. O face desigur vampir pe virgină, altfel cum credeaţi că-şi va duce la îndeplinire diabolicul plan? Cade şi eroul în plasa vampirismului şi avem la un anumit moment dat trei vampiri luptându-se unul cu altul fără noimă.
        Finalul este evident cu happy-end.
        Filmul abundă în urmăriri prin tunele, suspans nefondat şi un joc un pic exagerat al actorilor când sunt deja în pielea vampirilor. Singura rază de soare o reprezintă desigur Jaime. Dar ea e doar bomboana de pe tort. Pentru asta-i dau şapte (nemeritat!).



luni, 18 noiembrie 2013

ZOMBIE HUNTER

        Da. Povestea este una ultraclasică. În urma lansării unui produs medicamentos, lumea o ia razna şi ca un efect secundar se transformă in... ghici ce? Exaaact! Zombişori!
        Nu ştiu de ce naiba cineva s-a gândit să traducă titlui în VÂNĂTORII DE STRIGOI, fiindcă n-are nici o legătură. Asta aşa, ca o paranteză.
        Revin. Zombişori. Da.
        Povestea este a unui lone wolf ce cutreieră spaţiul patriei aşa de nebun, fără o ţintă clară, spintecând în dreapta şi-n stânga. Dă de un adăpost locuit de cinci inşi dintre care unul chiar l-a împuşcat între timp. Nu e prea clar unde l-a nimerit exact şi de ce îşi revine chiar a doua zi. Între timp mai dispar vreo doi în urma unor incidente izolate la ferma respectivă, moment în care apare o creatură impresionantă, cam între Arnie şi Terminator adică rezultatul final al transformării. Să pricepem de aici că treaba cu zombie era doar o chestie tranzitorie.
        Ok. Grupul se mişcă şi apare şi o logică destul de coerentă legată de scopul fugii. Până aici totul bine. Dar pentru asta e nevoie de combustibil pentru un avion. Există chiar şi un aeroport undeva în proximitatea zonei. Deci tipii se îmarcă într-o camionetă (nu prea pricep, nu găseau suficiente maşini? În jur erau doar zombie, ce Dumnezeu, nu puteau conduce) şi aşa ajung in drum spre locaţie. Acolo se află un sat părăsit şi un tip cu o drujbă care numai bombalău nu era ca ceilaltţi zombişori. Scena e clar influenţată de filmul THE CHAINSAW MASSACRE, dar clar, sub nivelul ei.
        Lupta finală se petrece chiar la aeroport, unde apar vreo câţiva terminatori transformaţi complet şi eroul principal aflat acolo de unul singur ca să ţină piept tuturor. Faza e un pic hazlie sau tristă, nu mă hotărăsc încă.
Misiunea eşuează şi una peste alta, eroul principal e perforat în final de ghiara supranormată a unui hibrid Arnie-Terminator. Aruncă o grenadă, apoi ultimii doi supravieţuitori o iau voiniceşte la pas urmîriţi de explozie (prost făcută pe calculator).
        Şi ar fi putut să se termine. Dar nu, filmul continuă. Vedm personajul principal pe jumătate ars, aprinzându-şi o ţigară (!) si glăsuind ceva camerei. Apoi se sinucide.
        Ce poate fi mai idiot???
        Departe de a jigni echipa care chiar a muncit la tunarea scenelor de tip MAD MAX cu peisaje dezolante, case prăbuşite şi oameni disperaţi, nu mă pot abţine însă să nu remarc înciudat că a existat un sabotor care chiar le-a luat pâinica.

joi, 14 noiembrie 2013

BOUNTY KILLER

        Stiţi chestia cu filmele, cum pot ele să te fure când ai păpica pe foc, nevasta/ prietena/ sora/ mama ş.a.m.d nervoase pe tine că petreci muuult prea mult timp cu prostiile alea fictionale de la TV sau calculator? Ei bine, mie mi se-ntâmplă mai tot timpul. Mă ridic în fiecare seară chiaun după un maraton de minim trei-patru filme cu zâmbetul mijind la colţul gurii şi absolut satisfăcut de planul pe care mi l-am achitat la începutul serii.
        Într-o zi mi-am spus că nu-i cinstit să ţin totul pentru mine. Aşa că am trecut la treabă.şi iată primul film pe care-l prezint.
        După un intermezzo în care ni se prezintă un background în care războiul corporaţiilor cred că tocmai se terminase şi se iviseră noii actori bounty killers şi la ce masacre erau ei buni şi la câte trupuri ciopârţite tot aduceau, filmul se centrează pe doi actori un el şi o ea, prea curaţi pentru lumea oferită drept cadru (apropo, machiajul ei era ireproşabil) care tot cărau trupuri spre dealerul care le contabiliza reuşitele şi le ofereau fireşte şi ceva mălai. Logic că (fie-mi iertată cacofonia) trofeele lor se făceau cu destul de multă trudă şi ceva martial arts în care la mare cinste era kata cu gunshoturi sau arme mici, de preferabil decorative.
        Staţi să ilustrez imaginea de ansamblu. Lumea era impărţită în clanuri. Corporativele cu miliţiile asezonate (tipi cu cravate galbene) Consiliul Celor Nouă, ţigani şi cetăţeni plătitori de taxe. Cam atâta era. Şi bineînţeles că era război la toate nivelele şi era cam care cu cine se pupau la interese.
        Oricum, eroul principal se trezeşte cu un premiu pe capul său şi de aici totul o cam ia razna. Tipa killereasă din tată-n fiică se dovedeşte  că ar fi fost ţigancă la origine aşa că ţine să culeagă recompensa de pe capul lui, într-un joc în care se află implicată şi filiala locală a cravatelor galbene. De-aici să te ţii. Numai pumni, pistoale, arme de asalt, ceva grenade pictate şi multe gâturi tăiate.
        Finalul nu-l dezvălui, bineînţeles. Dar e previzibil.
        Domnilor şi doamnelor puteţi să-l descărcaţi de pe torente, nici o grabă. Personal îi dau o onorabilă notă de şapte.