joi, 5 decembrie 2013

DRACULA, THE DARK PRINCE

        E o poveste despre bine şi rău, sacrificiu şi nemurire şi peste toate cele spuse, un demon închis în neputinţele cărnii. Drăguţă până la un punct.
        Acum plotul. Cică pe la 1453 un domnitor tânăr, pre numele său Dracula (nici măcar nu era present pe scena publică în anul respectiv deoarece fusese îndepărtat de la domnie de către Vladislav al II lea din 1448 până prin 1556) îşi lasă soţia păzită straşnic (de trei tipi, nici mai mult nici mai puţin) pentru a purcede la luptă cu turcii. Când s-a întors victorios acasă, în umbra zidurilor îl aşteaptă o tragedie. Soţia sa fusese asasinată de oamenii de încredere de la castel.Şi de aici se pare că prinţul nostru şi-a întors faţa de la lume jurând credinţă celeilalte părţi din dualitatea bine-rău.
        Practic de aici începe să se desfăşoare firul narativ. Asemănarea flagrantă a eroinei cu defuncta prinţesă declanşează urzeala dezlânată de motivaţii a unui tip izolat într-un castel invizibil. Pe urmele lui se adună nişte tipi dubioşi şi cu personalităţi incerte pe post de hoţi (cu zâmbetul pe buze, sic!) în concubinaj cu un Van Helsing pensionar şi fără nerv, în intenţia notabilă de a da jos abominaţia numită Dracula. De aici decurg şi ceva bătăi derulate cu încetinitorul ca un balet învăţat pe de rost, fără spirit şi fără motivaţia unui individ care teoretic s-ar lupta pentru propria viaţă.
        După ce casc exasperat de cel puţin o duzină de ori, mă uit la ceas şi sunt tentat cu adevărat să "derulez" filmul ceva mai încolo, dar n-o fac, spre cinstea mea. Strâng din dinţi şi urmăresc mai departe. (Acum, retrospectiv, chiar îmi pare rău. Nu pierdeam nimic.)
        N-o să vă povestesc acţiunea. Pare flască şi pe alocuri fără sens. Filmul chiar nu merită. Poate o notă de doi. Unu din oficiu şi altul pentru costumiera fără reproş (româncă, dealtfel).