luni, 10 februarie 2014

Black.Water.Vampire

        Închipuiţi-vă o acţiune palpitantă pe care o aştepţi de foarte multă vreme şi care încet-încet capătă contur. O aventură cum nu e alta. Aventura vieţii.
        O adolescentă face un documentar despre ucigaşul local şi scărmănând prin gunoaiele în straturi a vreo patruzeci de ani de poveste năucitoare şi repetitivă se hotărăşte să facă o mică excursie cu prietenii prin pădurile Black Water Woods în căutarea ultimului loc în care s-a găsit ultima victimă. În mod intuitiv, Danielle (eroina principală) nu crede că Raymond (cel acuzat) poate fi vinovat în vreun fel. Prea multe indicii contrazic ipoteza. Unde mai pui că sentinţa letală a acuzatului se apropie de termenul fatidic.
        Pornesc aşadar la drum pe 21 decembrie, ziua echinocţiului. Iarnă, zăpadă, nămeţi. Cumva impropriu unei escapade. Ea împreună cu Andreea şi Rob au angajat un film maker de pe intrenet, un personaj facil şi comunicativ şi peste toate profesionist. După ceva bâlbâieli prin zonă şi ceva eforturi fizice plus un kilogram de adrenalină legat de o misterioasă propietară aflată subit la zeci de kilometri de locul unde o lăsaseră, aceştia ajung în sfârşit. Tocmai atunci se remarcă dispariţia lui Rob, astmaticul şi temătorul Rob. Nu apucă să se bucure de locaţie, căci sunt nevoiţi să purceadă în căutarea lui. Din punctul acesta lucrurile se precipită. Dispar rând pe rând câte un membru al echipei, pradă facilă a unor creaturi supranaturale pe care îndrăznesc să cred că sunt vampiri. Adică un soi hidos de hibrid între om şi liliac. Pe bune.
         Scapă doar un singur personaj, Danielle. Cu menţiunea că este însămânţată de creaturi, în ciuda oamenilor care se arată suspect de binevoitori cu hibrizii. Notă doar pentru atmosferă: şapte. Putea fi mai mult, dar nu ştiu cum se face că tinereii s-au pierdut cu firea şi n-au încercat nici măcar o dată să mătrăşească una din chestiile alea, aşa cum îi stă bine tuşei de agresivităte latentă a oamenilor obişnuiţi. Păcat.

duminică, 9 februarie 2014

CODE RED

        Când în sfârşit credeam că n-o să întâlnesc prea curând vreun film despre spaima zombilor, Code Red mă contrazice. Încă din start îmi livrează o poveste (destul de viabilă) cu măsurile disperate ale lui Stalin de a recuceri Stalingradul cu orice preţ şi câmpurile de petrol anexate, fapt care-i dădeau posibilitatea continuarii campaniei împotriva Germaniei hitleriste. Sunt prezentate faze de război cu un pronunţat accent de veridicitate, expuse prin punctul de vedere al unul soldat al Wemachtului, ultimul supravieţuitor al ostilităţilor din partea aceea a oraşului. El surprinde lansarea din avion al unei încărcături letale de gaz de luptă pro-zombi, făcut (se spune) de armata roşie. Suspect e cum de şi-a dat seama soldăţelul că gazul nu-i chiar un conţinut de aerosoli şi şi-a pus preventiv masca de gaze.
        În zilele noastre surprindem o discuţie pe marginea jurnalului soldatului care a surprins lansarea contaminantei încărcături, discuţie purtată între doi mahări americani cu un insolit accent est-european. Aceştia pun la punct un plan de insinuare a unui agent militar pe teritoriul Bulgariei (!) şi bineînţeles de clarificare a acestei spinoase probleme. Zis şi fîcut. Se prezintă căpitanul John McGahey, i se face instructajul, apoi pleacă la depozitul incriminat, relicvă a celui de-al doilea război mondial, în care sunt păstrate echipamente vechi de 80 de ani şi printre ele, posibil gazul de poveste.
        Bineînţeles că lucrurile o iau razna. Colonelul corupt al armatei bulgare se dă de casul morţii să facă să dispară elementele incriminatorii, recurgând în final la o explozie de poveste a depozitului, zugrăvit cu aceelaşi aer veridic, desigur. Începe alergătura browniană prin oraşul bântuit de-acum cu feţe livide şi ochi supranormaţi în căutarea puştoaicei unei doctoriţe despărţite de mama ei în momentul evacuării generale în buncăre. Şi ştiţi cum se-ntâmplă. Doi-trei tipi cu arme semiautomate contra unei armate terifiante de zombalăi dezlănţuiţi. Finalul seamănă prea mult cu Resident Evil că să evit enunţarea lui. Un pod, o barieră şi absolut zero şanse de penetrare a obstacolului. Doar un miracol mai poate salva eroii noştri de gloanţe.
        Filmul surprinde desfăşurarea logică a unei poveşti cu aromă de realism, lucru pe care-l consider deosebit de atractiv în climatul de neverosimilităţi cu care ne-au întoxicat producătorii de film în ultima vreme. Nota opt.