joi, 24 aprilie 2014

SNOWPIERCER

          În iulie 2014 omenirea constată că macroclimatul planetar are de suferit din cauza încălzirii globale aşa că decide să intervină .În aer se dispersează mari cantităţi de CW7, un răspuns eficace la problemă. Rezultatul? O masivă glaciaţiune care are ca rezultat distrugerea viaţii la nivel global. Ultima redută umană se găseşte încartiruită într-o garnitură de tren aflată în perpetuă mişcare de-a lungul unui traseu care străbate uscatul de la un cap la celălalt în lungime totală de aproape 500.000 de kilometri.
          În vagonul ultim, plin cu oameni nespălaţi şi veşnic sufocaţi de suprapopulare are loc o răzmeriţă împotriva autorităţii trenului. Un tip iese atunci în relief ca un adevărat conducător, cu un plan de arondare silită a locomotivei şi a tuturor coabitanţilor ei. După ce guvernul reprezentat de tipi bine spălaţi ţine un discurs despre măreţia Trenului şi dedau la pedepsirea unui părinte disperat căruia îi fusese luat copilul în mod silnic de către autorităţi, ei bine, atunci îşi declanşează revoluţia. Unul după altul, vagoanele cad la mila carismaticului Curtis. Victorii însângerate. Încet-încet, în vârtejul luptelor distingem cum lumea e mai aerisită, mai curată, ba chiar pe la jumătatea trenului întâlnim pasagerii de clasa întâi şi deci până la aristocraţi şi la ultimul ocupant, cel mai important, nu mai e decât un bobârnac.
          Una peste alta, autorii filmului au făcut o treabă colosală filmând cu aşa acurateţe scenele de luptă pe spaţii mici, cu ferocitatea şi neîndurarea lor. Finalul e cumva de aşteptat la evoluţia relativă a evenimentelor. Deşi este unul în care toţi pierd, există o oarecare şansă de mântuire. Personal, finalurile cusute la două ace mi se par cele mai valide. Nota nouă. Cu felicitări.