vineri, 26 septembrie 2014

KITE

          Acţiunea este situată undeva în viitorul nu foarte îndepărtat, unde decăderea bruscă a corporaţiilor a atras instabilitatea statului ca un întreg şi a securitaţii sale ca un corolar. De unde bineînţeles haosul şi debandada rezultată pe cale juridică. Partea distopică este prezentă în mici detalii şi este accentuată printre altele prin peisajul distrus şi scorojit prin care se plimbă eroii. Practic totul pare mai dezolant, mai înegrit şi mai alb-negru. De menţionat este faptul că în distribuţie apare şi Samuel L. Jackson.
          Personajul principal se numeşte Sawa şi este o adolescentă crescută fără părinţi, la mila unui poliţist (Samuel L jackson), antrenată să ucidă infractori pe bandă rulantă, în aşteptarea jackpotului. Ucigaşul părinţilor ei. Suferă de o dependenţă curioasă de uitare, alimentată de un amplificator chimic (servit la intervale constante de timp).
          Şi acum se declanşează acţiunea. Din aproape în aproape şi din omor în omor, Sawa se apropie periculos de mult de Emir, tipul care i-a ucis familia cu aproximativ şapte-opt ani înainte (nu există nici o referinţă temporală, sau poate că n-am receptat-o) şi pare că scopul vieţii ei e să ajungă în faţa lui fără doar şi poate. E atât de înfocată, încât începe să facă greşeli. Lasă în urmă martori capabili s-o identifice. Karl (poliţistul) este lovit de pandalii din ce în ce mai des datorită încercărilor sale tot mai anevoioase de curăţare a scenei crimelor.
          Când totul o ia razna şi traiectul adolescentei devine de-a dreptul confuz şi patetic, atunci absolut din întâmplare dă nas în nas cu însuşi Emir care nu pare să-şi aducă aminte de crima comisă cu ceva timp în urmă. Reuşeşte să răstoarne sorţii şi uimitor, chiar în final îl şi omoară.
          Povestea nu se sfârşeşte aici. Emir se pare că fusese o poveste lungă, plantată în mintea ei distrusă şi haotică şi astfel s-a putut face complice la un traiect criminal pentru interesele altuia.
          Actriţa Sawei reuşeşte episodic să dea câte un exemplu despre cum nu trebuie să joace o actriţă în rol de adolescentă, dar filmul compensează cu jocul ireproşabil al lui Samuel l. Jackson. Nota opt. Trebuie văzut!

luni, 8 septembrie 2014

7500

          Filmul face parte din familia unui gen mai puţin folosit, un thriller combinat cu un horror de circumstanţă, în care acţiunea e uneori depăşită de atmosfera intenţionat încărcată şi deseori dozată un pic cam exagerat. În speranţa că lungimea discursului meu nu v-a afectat foarte tare curiozitatea, am să trec la prezentarea propriu-zisă a naraţiunii.
          Tărăşenia începe prin îmbarcarea unei populaţii pestriţe într-un avion pe ruta Haneda-Tokyo şi procesul în sine de prezentare a actorilor durează chiar un pic mai mult decât e necesar. După aproximativ douăzeci de minute lungi în care asistăm la o epopee de peripliăuri personale, intrebări cu răspuns deghizat, altele fără răspuns sau simple autocompătimiri, după douzeci de minute spuneam, apare şi primul deces. Acesta este făcut după toate canoanele, un pic ciudat, un pic artificial, în sfârşit ne trezeste atenţia. Din acest punct încolo, pasegerii încet-încet dispar, fiecare având eventual o puternică justificare în faţa auditoriului. Eroii explorează toate variantele posibile legate de împuţinarea călătorilor, dar evident că nu ajung la nici un rezultat notabil.
           În final, aflăm cum toată lumea a murit prin depresurizare într-un moment anterior oricăror evenimente ulterioare. Toate acţiunile fac parte din zbuciumul fantomelor de regăsire individuală, conform unei legende japoneze al cărul text pică drept justificare şi nucleu pentru ţesătura scenariului, fără legătură desigur cu tragedia generală la care asistăm. Avionul e de-acum pe pilot automat şi în curând va ateriza forţat în ocean...
           Nota şapte pentru inteligenţa scenariului, nefructificat în totalitate din păcate...